Amintiri din Sfântul Munte Athos

Amintiri din Sfântul Munte AthosCuvioase Părinte Alexandru, vorbiți-ne, vă rog, despre experiența în Sfântul Munte. Cum erau oamenii lângă care ați viețuit, ce părinți ați cunoscut? Cum a fost perioada aceea?

De la bun început voi spune că, pentru mine, plecarea la mănăstire a fost foarte firească. Începând cu anul 2000, în fiecare vacanță mergeam în Sfântul Munte. Mi-a plăcut mult să umblu cu rucsacul în spate, să urc Athonul, să intru prin peșterile pustnicilor, să cunosc bătrâni de toate naționalitățile și să mă bucur de privegheri, că aceasta era desfătarea duhovnicească – privegherile acelea lungi, de câte opt ore la români și de câte 16 ore la Marea Lavră, când erau hramuri. Te țineau într-o tensiune duhovnicească care îți dădea și foarte multă osteneală, dar și foarte multă bucurie.

Persoanele de acolo aveau o oarecare asprime și erau foarte atente la duhul lumesc. Ți se atrăgea atenția imediat dacă erai purtător de duh lumesc, și erai un astfel de purtător, pentru că tu veneai din lume.

Ce înseamnă mai exact acest duh lumesc?

Duhul lumesc este predispoziția de a vorbi prea mult, de a face glume, de a vorbi la masă, de a vorbi când nu ești întrebat, de a te afirma și toate câte țin în acest sens de comportament, gesturi și îmbrăcăminte.

Turiștii, mulți dintre ei se duc în Sfântul Munte ca la pensiune. Dar acolo trebuie să te duci în primul rând la slujbe, fiindcă ești într-un loc al lui Dumnezeu. Neconștientizând, porți tot bagajul acesta de duh lumesc de la o mănăstire la alta și influențezi pe toți cei care s-au dus acolo tocmai pentru a fugi de duhul lumesc. Tu le aduci aminte de ceea ce trăiau ei în lume.

Le aduci povești, știri, vorbești despre ce s-a mai întâmplat despre cutare, și când colo, le strici rugăciunea. De asta, duhul lumesc, pe care îl consider primul vrăjmaș, te înstrăinează de tine și de Dumnezeu. Căci tu, numai în timpul rugăciunii, te preocupi de deșertăciuni. „Și deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciuni”, zice înțeleptul Solomon. Măcar de-am înțelege noi partea Mariei, care partea cea bună și-a ales. Ne lăsăm preocupați de partea Martei și uităm esențialul.

Ați stat la Prodromu?

În vacanțe, când mergeam, în perioada seminarului, stăteam mai mult la Prodromu, după aceea am stat la Chilia „Sfântul Ierarh Ipatie”, care ținea de Mănăstirea Vatopedu. A fost foarte folositor pentru mine, fiindcă era o obște mică, ca aici, cu opt viețuitori, și părintele stareț ne cerceta cu dragoste și cu atenție. Mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat privilegiul acesta, să pun o mică temelie acolo, în grădina Maicii Domnului și să vin aici, în mijlocul cetății un pic imunizat.

Cum arăta o zi în Sfântul Munte? Când începea?

În fiecare dimineață ne trezeam la ora trei, aveam o oră de rugăciune la chilie și după aceea, la ora patru mergeam la bisericuță, care era tot în corpul de chilii. Aveam Miezonoptica, Utrenia cu două catisme, Ceasurile și de cele mai multe ori dumnezeiasca Liturghie, deși era un singur preot. După aceea urma încă o oră de rugăciune la chilie. Începeai cu rugăciune, continuai la biserică cu rugăciunea, veneai la chilie și te luptai puternic cu somnul; era istovitor câteodată.

Apoi, după o mică cherasmă sau mic dejun, mergeai la ascultare, fără să te mai odihnești. La ora 12 era masa de obște, unde se citea frumos, cu toată bunacuviința. Între 13 și 15 aveai ore de liniște, în care obligatoriu trebuia să te odihnești. De la ora 15, ori lectură la chilie, ori ascultările care mai erau până la vremea Vecerniei, iar masa de seară era la ora 18. Mai apoi ne ocupam de grădinărit și ce mai era și la 21.30, după ce-ți mai făceai vreo jumătate de oră de pravilă, obligatoriu la somn, ca să te poți trezi la ora 3 cu mintea întreagă. Aceasta e o zi obișnuită în Sfântul Munte, care și acum se întâlnește la chilii românești.

E destul de riguros.

Și totodată de frumos pentru că, am spus și la început: prea puțin dăm noi, față de cât ne dă Dumnezeu. Prea puțin întoarcem. N-ar ajunge o mie de vieți trăite așa. Plus că acolo erau persoane care își asumau un program mult mai dificil, dar țineau tainic. Am cunoscut și pustnici care dormeau maximum o oră pe noapte. Și credeți-mă, n-a fost nevoie ca ei să vină în mijlocul orașului ca să cunoască suferința și să o plângă, fiindcă ei aveau acolo stări atât de grele provocate de suferința lumii și sufereau cumplit pentru ceea ce traversează umanitatea astăzi și se rugau la o măsură pe care noi, aici, în lume, nu știu dacă o s-o ajungem vreodată. Cu adevărat aceia erau de folos lumii.

Sursa: doxologia.ro Ieromonahul Alexandru: Amintiri din Sfântul Munte Athos