Câteva istorisiri din viata Sfântului Nifon

Sfantul NifonDescoperirea prezentei vieti a Sfantului Nifon, Episcopul Constantianei de langa Alexandria Egiptului, se datoreste monahului Lazar din Manastirea Dionisiu, din Sfantul Munte Athos. Acesta, in preajma anului 1970, a gasit in biblioteca manastirii un manuscris vechi, necunoscut, cuprinzand viata, nevointele si invatatura Sfantului Ierarh Nifon al Constantianei, care a trait in veacul al IV-lea, veacul marilor ierarhi ai Bisericii, in aceeiasi vreme cu Sfantul Atanasie cel Mare, Patriarhul Alexandriei, care a si luat parte la inscaunarea si apoi la ingroparea sa.

I.
CONVORBIRE CU UN DIAVOL

Odată, Cuviosul Nifon mergea pe drum. Puţin mai înaintea lui era un călător, care era temător de Dumnezeu. Atunci Nifon vede un diavol negru zburând în jurul acelui om şi semanandu-i gânduri murdare. Acela însă, avea mintea luminată şi nu primea gândurile orbeşte, fără cercetare. De aceea, adeseori se întorcea şi scuipa pe diavol, ocarandu-l.
Sfântul, văzând că diavolul necăjeşte pe om, i-a aruncat o privire mânioasă, zicandu-i:
– Încetează odată, salbaticule şi stricatule, de a mai tulbura făptura lui Dumnezeu! Ce câştig ai tu, ticălosule, dacă pierzi, ceea ce să nu fie, sufletul lui?

– Îţi voi spune îndată, i-a răspuns diavolul: Desigur, n-am nici un folos, dar, chiar fără să vreau sunt silit să-i dau război. Vezi, avem şi noi şefi peste capetele noastre, care ne dau porunci şi ne controlează ca nu cumva să slăbim a război neamul creştinesc. Şi vai de diavolul pe care mai marii noştri îl găsesc lenevindu-se de la război. Îl bat şi îl chinuiesc teribil.

– Ticălosule, i-a zis Sfântul, nu ştii că te aşteaptă focul pentru cumplitele tale păcate? De ce nu te ascunzi undeva într-o gaură şi să plângi pentru nesuferitul foc ce ţi s-a pregătit?

Ruşinat, diavolul s-a făcut nevăzut. În acel moment trecea prin piaţă un monah cu chip îngeresc. Din gura lui, Cuviosul vedea ieşind flăcări care se înălţau până la cer. În urma lui mergea un înger ca un stâlp de foc şi, cu sabia ridicată, îi păzea sufletul şi trupul lui. Din când în când, îngerul se întorcea înapoi şi cu înfricoşată ameninţare, izgonea diavolii care întindeau curse cuviosului monah.

– Cu adevărat, minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi, zise întru sine Nifon, văzând acea uimitoare privelişte. Dumnezeu da îndrăzneală şi putere robilor Săi şi El Însuşi este „puterea poporului Sau”. Binecuvântat este Dumnezeu!

II.
MILOSTENIA ŞI RĂSPLATA EI

Odată a venit la chilia lui un creştin, să-i ceară un sfat. După oboşnuita salutare, a luat loc şi a întrebat pe Cuviosul:

– Rogu-te, Părinte, spune-mi ce folos au cei ce îşi împart averea la săraci?

– N-ai auzit ce zice Evanghelia? îi răspunse el.

– Multe am auzit şi am citit, dar aş vrea să aud ceva şi din gura sfinţiei voastre!

Atunci, Nifon i-a zis:

– Dumnezeul cerului şi al pământului să te înveţe după credinţa ta, pentru că eu sunt neputincios şi nevrednic. Dar pentru că ai venit să auzi ceva, ia aminte şi, Dumnezeu, precum am zis, te va lumina. Şi tăcând puţin a început:

„În zilele Episcopului Chiriac al Ierusalimului, trăia un om foarte milostiv cu numele Sezont. Într-o zi, acesta, trecând prin piaţa oraşului, vede un sărac gol, tremurând de frig. Atunci el şi-a scos haina de pe sine şi a dat-o săracului, apoi s-a întors acasă. Ajuns acasă, s-a întins să se culce şi a avut un vis. Se părea că se afla într-o grădină încântătoare, luminată de o lumină curată şi nematerialnică. Era plină de flori, trandafiri, crini şi de copaci roditori, care revărsau din frunzele şi fructele lor o negrăită mireasmă. Copacii erau încărcaţi cu fructe preafrumoase, încât ramurile lor atârnau până la pământ şi fiecare avea o strălucire deosebită. Pe ramurile lor, mulţime de păsări de tot felul şi de toate culorile, cântau o cântare aşa de minunată, încât socoteai că vine din cer şi, toţi copacii, iarba şi florile aveau multă frumuseţe.

Văzând şi auzind toate acestea, Sezont a simţit o dulceaţă de negrăit şi o deosebită plăcere. Pe când se uită el uimit, a venit un tânăr şi i-a zis: „Urmează-mă!” A început a merge după el şi îndată au ajuns la o peşteră de aur. Şi-a aruncat privirea dincolo de poartă şi a văzut o curte, iar înăuntru, un minunat palat strălucitor. Cum se uită Sezont, au ieşit din palat şaisprezece tineri înaripaţi, care străluceau ca soarele şi care purtau câte patru, de fiecare parte, un chivot aurit.

Pe când mergeau prin curte acei îngeri ai lui Dumnezeu, Sezont a înţeles că vin spre dansul. Şi într-adevăr, s-au apropiat de poarta de aur şi s-au oprit înaintea lui. Au luat de pe umeri chivotul şi l-au pus pe pământ şi parcă aşteptau acum pe cineva să vină. Şi, cu adevărat, îndată vede Sezont coborând din palat un preafrumos tânăr venind spre locul unde se aflau îngerii. „Deschide-ţi chivotul!” le-a poruncit el, „şi arătaţi acestui om ce i-am pregătit eu pentru haina pe care mi-a dăruit-o nu demult, prin mâinile săracului”. Aceia au deschis îndată chivotul de aur şi au început să scoată din el cămăşi şi haine împărăteşti, unele albe ca neaua, altele brodate, altele prea împodobite şi, le-au întins înaintea lui, întrebându-l:

– Îţi plac, Sozont? Iar el a răspuns cu teamă:

– Nu sunt vrednic să văd nici umbra lor!

Ei, însă, continuau să-i arate alte veşminte tot mai strălucite, împodobite şi aurite, încât numărul lor era cu miile. După ce Domnul îngerilor l-a făcut, în acest chip, să înţeleagă ce înseamnă că însutit va lua şi viaţă veşnică o va dobândi, i-a zis:

– Vezi, Sozont, câte bunătăţi ţi-am pregătit pentru că, văzându-mă gol, te-ai milostivit de Mine şi M-ai îmbrăcat? Mergi dar şi continuă să faci la fel! Dacă dai săracului o haina, Eu îţi pregătesc însutit. Auzind acestea, Sozont a întrebat cu teamă dar şi cu bucurie pe Domnul:

– Doamne, oare la fel faci cu toţi cei care ajută pe săraci? Le pregăteşti însutite bunătăţi şi viaţă veşnică?

Iar Acela i-a răspuns:

– Tot cel ce va jertfi pentru Mine casă sau ogor, sau slavă, sau tată sau mama, sau fraţi sau surori, sau femeie sau copii, sau orice alt bun pământesc, însutit va primi şi viaţă veşnică va moşteni. De aceea, niciodată să nu-ţi pară rău de milostenia ta, nesocotind pe săracul căruia i-ai dat ceva! Ca nu cumva în loc de răsplată să ai îndoită osândă şi pagubă. Deoarece acela care face un bine şi se căieşte şi ocărăşte pe sărac, îşi pierde plata şi se află vinovat în ziua judecăţii.

După aceste cuvinte, Sezont s-a trezit plin de uimire pentru vedenie. S-a sculat îndată din pat şi a dat altă haina unuia care ştia că are nevoie. În noaptea aceea a avut iar acea vedenie şi dimineaţa, fără întârziere, şi-a împărţit toată averea la săraci, s-a lepădat de lume şi s-a făcut monah îmbunătăţit.

Aceasta s-o ţii şi tu minte, fiule, de acum înainte, a îndemnat Cuviosul Nifon pe cel ce veniste, şi să faci tot ce poţi ca să agoniseşti însutit în ceruri!

III.
IARĂŞi MILOSTENIA

Odată, cum mergeam cu Sfântul Nifon prin piaţă oraşului, văd la dreapta mea pe un om care aştepta ceva. Veneau după el mulţi săraci cerându-i ajutor. Iar el; făcându-se că-i alungă, le punea repede în mâna milostenia sa. Aşa se ascundea de oameni. Cum l-am observat, l-am tras de mâna pe Cuviosul şi i-am spus despre virtutea acestui om. Iar el, mi-a zis:

Este mare înaintea lui Dumnezeu. Îl cunosc, pentru că de mai multe ori m-am întâlnit cu el. Apoi, după câteva zile iarăşi l-am întrebat despre această virtute şi el mi-a povestit această străină minune:

Eram copil, cam de 12 ani, mi-a zis el şi m-am dus la biserica Sfântului Apostol Toma, să mă rog. Aici am găsit un preot învăţând poporul şi, între altele, a vorbit şi despre milostenie. Zicea că cel ce dă milostenie la săraci este ca şi cum ar pune în mâna Domnului ceea ce dăruieşte. Când am auzit acest cuvânt m-am mirat şi am judecat pe omul lui Dumnezeu, zicând că este mincinos. Pentru că, gândeam, de vreme ce Domnul este în ceruri de-a dreapta Tatălui, cum poate să fie pe pământ ca să ia ceea ce dăm la săraci.

Deci, pe când mergeam şi mă gândeam la cele auzite, văd din întâmplare un sărac zdrentăros care avea deasupra capului lui, o, minune, chipul Domnului nostru Iisus Hristos. Şi cum mergea săracul, s-a întâlnit cu un om milostiv, care i-a dat o bucată de pâine. Dar când acel iubitor de săraci a întins mâna sa către cerşetor, a întins şi Domnul din icoană mâna Sa, a luat pâinea şi a mulţumit, apoi a dat-o săracului. Însă nici acesta, nici cel milostiv nu au văzut nimic. M-am minunat şi am crezut. De aici ştiu că cel ce dăruieşte fraţilor celor nevoiaşi, pune darul sau cu adevărat în mâinile lui Hristos. Această icoană a lui Hristos o văd deasupra tuturor săracilor şi de aceea mă străduiesc să fac cât pot milostenie, care atât de mult îi place Domnului.

IV.
NEGRII CU SUFLETE ALBE

Altă dată, mă aflam în chilia Cuviosului, am găsit prilejul să dezleg o nedumerire a mea în legătură cu oamenii de rasă neagră. Mă gândeam dacă este vreo legătură între suflet şi culoarea trupului lor. Nu cumva sunt lepădaţi de Dumnezeu? Deoarece, îmi închipuiam că nu există în neamul lor oameni care să se nevoiască şi să se mântuiască. Nu auzisem niciodată despre vreun negru care să fi plăcut lui Dumnezeu.

– Îţi voi răspunde, mi-a zis Sfântul. Etiopenii, după neam, se trag din Sim. Şi din neamul lor sunt mulţi pe care Dumnezeu i-a chemat în împărăţia Lui. Ba şi cu minuni au straluicit unii dintre ei. Îţi voi povesti trei pilde:

„Demult, a trăit un astfel de negru, care era tâlhar. Era bărbat înalt la trup şi înfricoşat la vedere. jefuia în părţile Panefului şi era aşa de grozav încât, când răcnea, mureai de frică. Dar într-o noapte a avut un vis înfricoşat: se părea că se află într-o câmpie foarte întinsă, stand în mijlocul ei. La un moment dat, îşi întoarce privirea şi vede un râu de foc care curgea cu mare zgomot, mistuind în curgerea lui tot ce întâlnea.

S-a apropiat câţiva paşi să vadă. Deodată, au ţâşnit patru flăcări care l-au apucat de par şi-l trăgeau vrând să-l arunce în râul de foc ca să-l mistuie. I s-a părut că, atunci când îl trăgeau, un glas i-a zis: „Ticălosule, dacă te pocăieşti şi te faci monah, nu te mai aruncăm aici”. S-a trezit înspăimântat. Îl cuprinsese groaza şi spaima de înfricoşata privelişte. Ce să însemneze aceasta? se întreba el. Şi fiindcă nu putea să-şi explice, s-a hotărât să meargă la un monah pustnic să-l întrebe ce este acest râu de foc pe care l-a visat.

S-a lăsat deci de tâlhărie şi a apucat drumul care ducea la Panefo. Nu a mers mult şi a văzut o chilie pustnicească. S-a apropiat şi a bătut la uşă. Îndată i-a deschis un bătrân, zicandu-i:

-Bine ai venit tinere! Cum de te-ai ostenit atâta? Nu cumva te-ai speriat de râul de foc şi de cele patru flăcări care te-au apucat ca să te arunce într-insul? Grozavă este, fiule, ameninţarea râului de foc! Vrei să te izbăveşti de grozăvia lui? Pocăieşte-te de tâlhăriile tale cele rele şi te fă monah, şi atunci te vei mântui.

Tălharul a ascultat uimit cuvintele pustnicului şi a căzut îndată la picioarele lui, rugându-l: „Fie-ţi milă, părinte, de cel negru cu trupul şi cu sufletul! Miluieşte-mă pe mine ticălosul şi fă cu mine ceea ce îţi porunceşte Dumnezeu!

Deci, a stăruit să se roage cu lacrimi până când, acel sfânt bătrân, l-a tuns monah. După ce a învăţat toate poruncile vieţii monahicesti, bătrânul l-a lăsat în chilia să şi, plecând, s-a afundat mai adânc în pustie, pentru a trăi la un loc cu fiarele.

Iar acel negru, atât de mult s-a nevoit şi a ajuns la aşa măsură a virtuţii, încât, când se ruga, se vedea ca un stâlp de foc care lumina. Mii şi nenumăraţi diavoli se aruncau asupra lui, dar nu aveau nici o putere. Rugăciunea lui îi ardea şi îi nimicea cu totul. Înţelepciunea lui Dumnezeu îi luminase mintea. Scria cărţi şi trimitea scrisori părinţilor schitului şi la mulţi alţii. Pe toţi îi folosea, învăţându-i înalta şi luminata învăţătură a lui Hristos. Şi când a murit acest negru, sfintele lui moaşte au izvorât mult mir, care, după adeverirea multora, vindeca pe demonizaţi şi pe toţi bolnavii. Dar ajung acestea despre el.

Un alt negru, bătrân şi sărac, trăia vagabond într-un oraş. Gura lui necontenit şoptea ceva şi, de aceea, mulţi ziceau că este nebun. Odată s-a abătut mare seceta peste acele locuri. Pământul este ars, animalele mureau şi toată verdeaţa se îngălbenise. Locuitorii oraşului cu episcopul lor făceau necontenit slujbe şi privegheri, dar în zadar. În cele din urmă episcopul vede într-o noapte, în vis, un înger cere îi zice:

-Dumnezeu îţi porunceşte să iei pe toţi clericii tăi şi să mergi la poarta cetăţii. Pe cine vei vedea acolo mai întâi venind dinspre sat spre oraş, pe acela să-l rogi mult până când îl vei convinge să se roage lui Dumnezeu pentru voi ca să va trimită ploaie.

Zicând acestea, îngerul a dispărut. A doua zi dis-dimineaţă, după slujba Utreniei, episcopul a mers cu clerul sau la poarta pe care i-a indicat-o îngerul. N-a trecut mult timp şi au văzut venind spre oraş un negru foarte bătrân, care ducea în spate o sarcină de lemne.

-Batranule, l-a rugat îndată episcopul, roagă-te Milostivului Dumnezeu, să se milostivească şi să trimită puţină ploaie peste acest pământ uscat!

Fără să mai aştepte alt cuvânt, bătrânul negru a ridicat mâinile şi s-a rugat. Şi, numaidecât, a început să tune şi să fulgere cu putere; s-a pornit vânt, s-au adunat nori pe cer şi a început să plouă cu găleata. Toate acestea s-au petrecut cât ai clipi din ochi, numai cu rugăciunea acelui negru. Aşa de tare a plouat, încât erau în primejdie şi casele să se înece de atâta ploaie. Atunci, episcopul a rugat iarăşi pe bătrân să se roage pentru oprirea ploii. Şi, acela şi-a ridicat a doua oară mâinile spre cer şi potopul s-a oprit. Când toate s-au liniştit, episcopul a rugat pe bătrân să-i spună cine este şi cum trăieşte, de are aşa de mare îndrăzneala înaintea lui Dumnezeu; iar bătrânul, a răspuns cu smerenie:

– Mă vezi că sunt un biet negru şi cauţi la mine virtute?

– Pentru numele Domnului a stăruit episcopul, spune-mi tot adevărul, pentru slava lui Dumnezeu.

– Nu am făcut, preasfinte, nimic bun. Iată, de când m-am făcut creştin, n-am mâncat, în dar, pâine de la om. În fiecare zi merg la pădure şi adun o mică sarcina de lemne. O iau în spate şi, mergând la oraş, o vând. Din ceea ce câştig păstrez câţiva bănuţi, cât îmi trebuie pentru hrana zilei, iar restul îl dau fraţilor mei, săracilor. Când ninge şi nu pot merge la munte, aştept până se face iarăşi vreme bună. Atunci, după obicei, merg la pădure, adun mica mea sarcină de lemne ca s-o vând şi să mă bucur, ca întotdeauna, cu săracii mei. Apoi, bătrânul şi-a luat sarcina de lemne în spate, s-a închinat episcopului şi clerului şi s-a dus în oraş să le vândă.

Dar, să mă opresc şi cu aceasta. Să-ţi povestesc acum, fiule, viaţa unuia, ca să te încredinţezi, că pe toţi oamenii i-a chemat Dumnezeu în Împărăţia Sa.

Când trăia iubitorul de Hristos, Împăratul Constantin, am vizitat ţinutul de lângă mare unde se află o chinovie. Cum vorbeam cu fraţii despre lucruri duhovniceşti, a venit vorba despre negri, că, pe foarte mulţi dintre ei i-a proslăvit Dumnezeu. Atunci, un frate cu numele Harisidem, mi-a zis:

„Eu am cunoscut un negru care a fost mare ascet. Şi, fiindcă toţi doreau să afle despre nevointele sale aspre, Hariside a început aşa: Mă găseam şi lucram la o vie a obştii noastre. Într-o zi, văd un negru şezând lângă un butuc de vită. Avea lângă el un vas plin cu apă şi puţine ierburi sălbatice pe care le mânca. L-am observat mai multe zile, mereu, şi m-am minunat de viaţa lui aspră; pentru că într-o lună de zile nu a schimbat apa din vas deşi, se stricase şi se împuţise. De mai multe ori l-am rugat să mă lase să-i schimb apa şi să-i aduc puţină pâine, dar nu a fost cu putinţă. Stătea mereu în acelaşi loc în tăcere şi toată noaptea cânta şi se ruga. În timpul verii, când se încălzea foarte tare, mergea la malul marii, stătea pe o piatră şi-l ardea soarele toată ziua. Când mergea cineva să-l vadă, el o făcea pe nebunul şi zicea: „Da, da, ştiu că ai venit să mă omorî, dar te vede Dumnezeu de sus” şi arata cu degetul spre cer.

Acestea sunt, fiule isprăvile negrilor, a spus Nifon terminând cuvântul. De aceea, să nu socoteşti că ei sunt lepădaţi de Dumnezeu, ci precum via face struguri şi albi şi negrii, tot aşa şi Dumnezeu a creat pe oameni, unii albi, alţii negri, alţii galbeni. Asemenea aş zice, că şi pământul este de multe feluri. Acestea i le-a spus robul lui Dumnezeu şi s-a ridicat la rugăciune. Şi-a întins mâinile spre cer şi a început să se roage.

sursa: www.crestinortodox.ro