Clarviziunea staretului Nectarie

scrisoare Unul dintre contemporanii stareţului a povestit: „Într-una din vizitele mele la schitul Optina am văzut cum părintele Nectarie citea scrisori sigilate. A ieşit spre mine cu scrisorile primite, care erau în număr de cincizeci şi, fără să le deschidă, a început să le studieze. Unele scrisori le-a pus deoparte zicând: „Aici trebuie să dau răspuns, iar aceste scrisori sunt de recunoştinţă, pot rămâne şi fără răspuns“. Nu le citea, însă le vedea conţinutul. Pe câteva din ele le-a binecuvântat, iar pe câteva le-a şi sărutat, iar două scrisori, oarecum întâmplător, le-a dat soţiei mele şi a spus: „Iată, citeşte-le cu voce tare. Îţi va fi de folos“. Conţinutul unei scrisori l-am uitat, iar cealaltă scrisoare era de la o studentă ce făcea cursuri la Şcoala superioară de fete. L-a rugat pe batiuşka să se roage pentru ea, căci se chinuieşte şi nu poate nicicum să se biruiască pe sine. Ea se îndrăgostise de un preot care a atras-o prin predicile lui înflăcărate şi iată că a renunţat la toate ocupaţiile ei şi alerga la el pentru fiecare fleac, deseori ţine post intenţionat numai pentru ca să se apropie de el.
Nu doarme în timpul nopţilor. La această scrisoare batiuşka a spus: „Dumneavoastră îl cunoaşteţi pe preot şi aţi avut de-a face cu el. Mai târziu va ocupa un post foarte important, despre care nici prin cap nu i-a trecut. Încă nu ştie nimic despre acest lucru, dar va primi această putere din cauză că s-a abătut de la adevăr“.
„Cine este acest preot – mă gândeam eu – atât de bine cunoscut mie?“. Atunci batiuşka a spus că el e studentul acela de la Academia Duhovnicească, cel ce venise cu mine la Optina pentru prima dată şi care o ceruse în căsătorie pe sora mea. Însă Dumnezeu a păstrat-o pe sora mea prin stareţul Varsanufie, căci el a stricat această căsătorie… (acum acest preot s-ar putea, într-adevăr, să fie la o biserică renovată şi să păstorească acolo).
Alegând scrisorile, părintele Nectarie a spus: „Iată, oamenii mă numesc stareţ! Ce mai stareţ sunt eu! Când voi primi în fiecare zi mai mult de o sută de scrisori, ca părintele Varsanufie, atunci pot să mă numească stareţ, care are atâţia fii duhovniceşti…“. După ce a ales scrisorile, batiuşka le-a dus secretarului.
Îmi aduc aminte încă o întâmplare cu părintele Nectarie. Într-una din vizitele noastre la Optina soţia mea a pictat un tablou: vederea din mănăstire spre râu şi un mal situat în jos, în vremea apusului soarelui, cu cerul complet senin şi cu un joc intens de culori. Apoi şi-a aşezat schiţa pe balconul deschis şi a mers împreună cu mine la plimbare prin pădure. Pe drum noi ne-am certat atât de serios, încât ne-am tulburat complet şi nici nu mai vroiam să ne uităm unul la celălalt. Ne-am întors acasă şi, dintr-o dată, ne-a sărit în ochi tabloul: în locul cerului senin erau pictaţi nori de furtună şi fulgere. Noi am fost uimiţi. Ne-am apropiat mai mult şi am început să ne uităm. Vopselele erau proaspete, doar ce fuseseră puse. Am chemat-o pe fata care locuia la noi şi am întrebat-o cine a venit la noi. Ea a răspuns că a venit un oarecare călugăr de statură mică şi a făcut ceva aici pe balcon. Ne-am tot gândit cine ar fi putut să fie şi, dintre călugării care se potriveau descrierii făcute, am ghicit că a fost părintele Nectarie. A fost el, cel care stăpânea pensula şi care a înfăţişat simbolic starea noastră sufletească, a mea şi a soţiei. Această furtună cu fulgere ne-a produs o aşa impresie, încât am uitat de cearta noastră şi ne-am împăcat, căci doream ca cerul vieţii noastre să se însenineze din nou şi să devină iarăşi în întregime curat şi clar“.

 

sursa: Patericul de la Optima, Minunile