Formarea caracterului copilului

Vorbind despre copii care invata sa vorbeasca, Sfantul Ioan Gura de Aur spune un lucru foarte important pentru fiecare aspect al paternitatii crestine: exemplul e totul. De pilda, cuvintele folosite de parinti, modul lor de a vorbi vor avea o inraurire puternica asupra vorbirii copilului. Sfantul Ioan spune ca auzindu-si parintii insultandu-se si vorbindu-si in mod agresiv, copii vor invata sa vorbeasca la fel.rugaciunile_copiilor
Copii trebuie sa invete sa fie ascultatori inca din frageda pruncie, ascultarea facand parte naturala din viata. E mult mai usor sa-i formezi pe copii in duhul ascultarii inca de la inceputul vietii. Exemplul parintilor are o importanta primordiala: daca ei nu isi vor arata respectul unul altuia, copilul nu va invata niciodata ce-i ascultarea. Ascultarea e vitala din punct de vedere duhovnicesc, si copiilor care nu au dobandit-o inca de mici le va fi mult mai anevoie sa o invete mai tarziu. (Este mult mai greu pentru un adult egoist, invatat sa traiasca numai pentru sine, sa se schimbe la maturitate.) Copii care-si fac mereu voia lor, sau carora li se ingaduie sa invete sa dobandeasca prin smecherii tot ceea ce vor si cand vor, nu vor invata ce inseamna iubirea, fiindca ascultarea este o expresie a iubirii. Ascultarea creste odata cu maturitatea. La inceput ea trebuie sa insemne: „Fa ce ti se spune”, dar pentru un adult ea inseamna: „Pune inainte voia celuilalt, din dragoste pentru el”.
Cand copilul se joaca sau se ocupa de o indeletnicire oarecare, trebuie sa facem in asa fel incat jocul sau indeletnicirea sa nu-i fie foarte usor de indeplinit. Una din greselile vietii moderne e tendinta de a evita orice lucru care ar cere lupta, efort sau care ne-ar obliga sa cerem ajutorul altora. Auzim pedagogi spunand ca daca copilul nu se bucura intotdeauna de reusita, el capata complexe. Desigur ca atat placerile, cat si reusita sunt necesare pentru a-l incuraja pe copil in ceea ce face si a-i oferi prilej de destindere, dar el trebuie sa faca fata si incercarilor, trebuie sa i se ofere si sansa de a-si largi propriile capacitati si chiar de a trece prin experienta esecului. Din punct de vedere duhovnicesc trebuie sa invatam ce inseamna rabdarea, puterea de indurare, lucruri care creeaza neplacere si umilinta. Din nou, exemplul parintilor are o importanta covarsitoare. Copii vor invata din felul parintilor de a reactiona in fata bolii, a mortii, a pierderii celor dragi, a greutatilor financiare s.a.m.d.
Copii trebuie incurajati sa-i ajute pe cei mari la diverse treburi, dupa puterea fiecaruia, chiar daca sunt prea mici pentru a le fi realmente folositori si chiar daca lucrul e cateodata prea greu pentru a-l duce la bun sfarsit. In acest fel, copii vor dobandi simtul raspunderii si nu vor trai doar pentru ei insisi. Vor invata sa aprecieze munca plina de sacrificiu a parintilor pentru ei.
Una din trasaturile vietii crestine in lume e cea care ne spune ca trebuie sa fim generosi, primitori, iubitori si atenti cu cei in nevoi. Aceste calitati pot fi insuflate in sufletul copiilor inca din frageda pruncie. Ei pot invata si din exemplul nostru sa imparta din ce-i al lor cu altii si sa participe la primirea oaspetilor.
Vorbind despre mustrarea copiilor, Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca partntii ar trebui sa-i pedepseasca mai mult prin tonul glasului si prin amenintari decat prin bataie. Sfanta Scriptura si unele scrieri partistice nu par a fi impotriva pedepselor corporale( si unei oarecare asprimi la nevoie si de la caz la caz): dimpotriva, ele ne atrag atentia asupra primejdiei de a-i rasfata pe copii printr-o prea mare ingaduinta. Sfantul Ioan Gura de Aur plaseaza pedeapsa corporala(si indreptarea) in contextul dragostei parintesti. „Maniati-va, dar nu pacatuiti” (Efeseni 4, 26). Daca dojana cu blandete nu e de ajuns, mania trebuie sa fie o manie a iubirii, motivata de dorinta de a-l invata pe copil deosebirea dintre bine si rau, si nu din dorinta de a stapani. Mania nu este o supapa pentru patimile noastre, ci o unealta pedagogica. Sfantul Ioan Gura de Aur mai spune: „Cand vezi ca frica ii este de folos, usurea-za-l[slabeste mania], caci firea noastra are nevoie si de usurare”.
Daca intre copii si parinti s-a stabilit o relatie de dragoste si copilul se increde in parintii lui si-i respecta, de multe ori pentru a-l dojeni e de ajuns doar o privire severa sau trista ca el sa-si dea seama ca greseste.

Ffantul Siluan Athonitul

Ffantul Siluan Athonitul

Citind viata Sfantului Siluan, aflam ca in tinereta cazuse intr-un pacat. In ziua urmatoare tatal sau il intreaba: „Unde te-ai aflat azi-noapte, fiul meu? Inima mea s-a tulburat pentru tine”. Cuvintele sale blande au patruns adanc in inima Sfantului Siluan. Alta data, Sfantul Siluan trebuia sa pregateasca pranzul la camp pentru cei ce mancau la seceris. Era intr-o vineri, dar el uita-se, si le-a dat mancare cu carne. Tatal sau a asteptat sa treaca sase luni inainte de a-l intreba: „Fiule, iti aduci aminte cand ne-ai dat sa mancam carne de porc intr-o zi de vineri cand munceam la camp? Am mancat-o dar sa stii ca avea gust de starv”. „Dar de ce nu mi-ai spus atunci?” „Nu am vrut sa te mahnesc, fiule”. Aici nu mai e vorba de o simpla ingaduinta, e rezultatul unei relatii profunde, intemeiata pe incredere si respect.

Disciplina trebuie sa fie cu rost si sa slujeasca dreptatii. Scopul disciplinarii copiilor este sa-i invatam ce-i bine si ce-i rau. Copii au un foarte acut simt al dreptatii si se tulbura cand parintii lor se manie din nimic sau cand le fac reprosuri neintemeiate. Daca le atragem atentia asupra unei greseli inainte de a-i pedepsi, e bine sa tinem avertismentele in limitele lucrurilor pe care suntem gata sa le punem in practica. Dupa ce am trecut la fapte si i-am pedepsit, trebuie sa ne aratam gata a-i ierta. Mult prea adesea copii simt sa parintii nu-i iubesc atunci cand sunt neastamparati. Nu trebuie sa iubim pacatul, dar nu trebuie sa incetam sa-l iubim pe cel cazut in pacat.
Iubirea noastra pentru copii trebuie sa fie o icoana a iubirii lui Dumnezeu pentru umanitate. Asta inseamna ca daca un copil isi recunoaste greseala si ii pare rau de ce a facut, trebuie sa ne stapanim dorinta de a-l pedepsi cel putin in ce priveste dispozitia launtrica. Asta nu inseamna ca incuviintam pacatul sau chiar numai ca parem a face acest lucru, dar in felul acesta ii incurajam pe copii sa nu incerce sa-si ascunda greselile si „sa-si dezvinovateasca pacatele prin cuvinte de viclesug” (Psalm 140, 4). Trebuie sa-i facem sa guste bucuria intoarcerii fiului risipitor la tatal, caci aceasta este imaginea propriei noastre relatii cu Dumnezeu. Fatarnicia e mai grava decat oricare alta rautate, caci daca intre parinti si copii intervine fatarnicia, va fi foarte greu de mentinut o relatie adevarata.
Niciodata sa nu-i pedepsim sau sa-i amenintam pe copii folosindu-ne de numele lui Hristos; ca nu cumva sa le sugeram ca domnul Hristos nu ii mai iubeste daca nu sunt cuminti sau ca, daca se imbolnavesc, inseamna ca el ii pedepseste. Trebuie sa avem suficienta autoritate personala ca sa nu avem nevoie sa facem din Hristos un fel de politist. Copii il vor uri pe Hristos daca, atunci cand se imbolnavesc (sau ii vad pe altii bolnavi), vor crede ca El ii pedepseste pentru pacatul lor, sau daca atunci cand nu sunt cuminti, cred ca El nu-i mai iubeste, ceea ce nu-i adevarat: Hristos ii iubeste pe pacatosi si a murit pentru ei (Romani 5,8).
Cand vrem sa-l invatam pe un copil ce-i disciplina si ascultarea, trebuie sa tinem seama de caracterul si evolutia lui personala. Telul nostru pedagogic nu e acela de a frange vointa copilului, sau de a-l dresa ca pe un manz zburdalnic pe care vrem sa-l antrenam in asa fel incat sa-i subordonam personalitatea. Desi cand e mic copilul trebuie sa invete sa faca pur si simplu ceea ce i se spune, scopul nostru final este sa-l ajutam sa devina o fiinta generoasa si atenta fata de ceilalti. Daca zdrobim complet vointa copilului, il lipsim de un element extrem de necesar in formarea lui ca persoana libera, precum si de o arma necesara in lupta de supravietuire a crestinului.
Fiecare avem nevoie de vointa pentru a ne croi drum in aceasta lume, asa incat sa nu ajungem cu totul dependenti de mediul familiei – iar aceasta dependenta se arata mai cu seama in momentul cand copilul paraseste casa parinteasca, in preajma varstei adulte. Sa nu pierdem din vedere acest lucru atunci cand incercam sa constrangem vointa unui copil mic si foarte incapatanat. Uneori trebuie sa urmam sugestiile copiilor sa invatam de la ei, chiar atunci cand sunt foarte mici.
Nu este intotdeauna intelept din punct de vedere pedagogic sa interzicem totul copiilor – trebuie sa existe un echilibru intre a „a da si a primi”, si nu numai din partea copilului, ciu si din partea parintilor.
Mai cu seama pe masura ce copii se dezvolta, trebuie sa fim in stare sa le explicam motivele pentru care ii oprim de la un lucru, asa incat sa le poata intelege. S-ar putea sa gasim chiar solutii alternative sau sa facem compromisuri.( Un copil foarte mic are nevoie sa fie luat de langa obiectul sau locul „interzis” sau sa i se distraga atentia de la el mai degraba decat sa i se atraga tot timpul atentia, fara ca obiectul ispitei sa fie indepartat). S-ar putea ca in cazul unui copil deosebit de recalcitrant, sa fie mai putin daunator faptul de a-i ingadui sa faca o experienta personala. (Uneori interdictia are efect opus celui dorit, copilul dorindu-si lucrul respectiv cu si mai multa ardoare decat inainte, ajungand sa nu se mai gandeasca decat la asta). Un „nu” clar si ferm atunci cand e neaparat necesar e mult mai eficient daca in alte inprejurari am stiut sa spunem „da” si chiar mai convingator atunci cand copii nostri au invatat din experienta sa se increada in noi si sa ne respecte parerile. Nu ne putem astepta ca ei sa fie intotdeauna multumiti cu raspunsurle noastre la cererile lor, dar nu trebuie sa ingaduim resentimentelor sa devina un element care sa umbreasca permanent relatia lor cu noi. Uneori parintii trebuie sa insiste in anumite privinte, dar acest lucru cere rugaciune si discernamant. Alteori, ii putem indemna pe copii sa ceara singuri binecuvantare de la duhovnic inainte de a intreprinde ceva; in acest caz insa, trebuie sa luam seama si sa actionam in acord cu sfatul preotului.
E important pentru copii sa-i vada si sa-i simta pe parinti in deplina intelegere in toate. Practic aceasta inseamna ca atunci cand exista vreo neintelegere intre parinti, aceasta trebuie sa isi gaseasca pe cat posibil o rezolvare pasnica. Nu trebuie sa se certe sau sa se contrazica, mai ales in privinta copiilor. Ar fi de dorit ca parintii sa aiba in toate duhul blandetii. Daca se intampla sa fie vazuti certandu-se sau neintelegandu-se pentru o pricina sau alta, ei trebuie sa fie vazuti si impacandu-se. Copii simt, chiar si fara nici un cuvant, cand exista tensiuni intre parinti si acest lucru ii face sa sufere imens. Nu ne putem astepta ca intre doi oameni sa domneasca o deplina intelegere in toate. Neintelegerile intre parinti nu trebuie sa fie simtite de copii ca dezbinandu-i. Copii nu trebuie folositi ca intermediari intre parintii lor. Deplina intelegere si armonie intre parinti are o importanta vitala pentru sentimentul copilului de a fi ocrotit si ca exemplu de urmat de el insusi in propria sa casatorie.

Sursa: Hrana pentru suflet – Editie ingrijita de protosinghelul Arsenie Vaidas de la Manastirea Sf. Sava, com. Berzunti, jud. Bacau, 2009.