Interviu cu Arhimandritul Spiridon Neoschitiotul

MONAHPrea vrednicul de cinstire părintele Spiridon nu a fost duhovnic și monah doar pentru Nea Skiti, ci aproape întreg Sfântul Munte îl cerceta. Pentru fiecare athonit și mirean închinător era omul iubirii, al bunătății. Prin simplitatea sa, prin purtarea și grija părintească, era pentru toți prieten, părinte și frate.

Era darul lui Dumnezeu pentru mai multe mănăstiri care, în timpul lui, reveniseră la sistemul chinovitic, având obști tinere, și care l-au luat ca povățuitor, pe lângă egumen. El, datorită experienței sale ascetice, bisericești și sociale, a fost un stâlp de sprijin pentru tinerele sinodii aghiorite. Mănăstirile Grigoriu, Dionisiu, Simonos Petras, Xenofontos și altele, îl pomenesc mereu și-L slăvesc cu recunoștință pe Dumnezeu pentru acest dar făcut lor.

Nu am vrut ca acest om al lui Dumnezeu să plece dintre noi înainte de a închega un dialog cu el, care cu siguranță va aprinde în viitorii cititori râvna duhovnicească și va fi o povață pentru cei intrați în arena luptelor ascetice.

Părinte Spiridon, unde v-ați născut și ce vă amintiți din anii copilăriei?

– M-am născut în satul Oreini din regiunea Akarnaniei în 1910. Numele meu de mirean a fost Dimitrie. Părinții mei erau cucernici, mai ales mama. Am fost 14 frați și eram foarte săraci. În sat n-am văzut niciodată preot care să predice, iar episcopul a fost doar o singură dată. Tata a părăsit familia când eram copil și astfel am fost siliți să lucrăm de foarte tineri. Lângă mine am avut un om puternic, unchi al fraților Papastratu și care a fost pentru mine ca un părinte iubitor și m-a ținut ca pe fiul lui. Am trăit împreună 35 de ani. M-a iubit mult, iar înainte de a muri mi-a cerut să stau în dreapta trupului său. M-a ajutat și economic și moral.

Ce activitate duhovnicească și socială ați desfășurat în lume?

– Cu ajutorul acestui om am lucrat ca șef de birou la Direcția Poștei din Agrinio. După ce m-am aranjat cu slujba am putut să mă ocup mai pe îndelete de cele bisericești, cu slujirea diaconală. Astfel, am organizat cateheze, cercuri de Sfânta Scriptură, am predicat în Duminici și sărbători. De asemenea, am preluat împreună cu încă câțiva Asociația Filantropică a Mitropoliei, adică azilul de bătrâni, orfelinatul, școlile de meserii pentru băieți și fete. Casa mi-am împărțit-o în camere foarte mici și am transformat-o în cămin de băieți. Copiii care stăteau acolo urmau un stadiu bisericesc pentru slujirea Bisericii. Am început cu 4 băieți și am ajuns la 14. Toți erau hrăniți, îmbrăcați și studiau pe banii mei. În total, au ieșit din acel cămin 49 de oameni cu diplomă: preoți – căsătoriți și ieromonahi, avocați, profesori și un procuror. Acesta din urmă se numește Gheorghe Masalis și e atât de cucernic și evlavios, încât îi întrece și pe clerici.

Cum v-ați hotărât să vă faceți monah?

– Monah eram de mic copil. Îi spusesem de mic mamei mele: ”Mamă, eu nu mă căsătoresc. Văd starea jalnică a societății și mă voi face monah”. Ea stăruia să mă însor dar, când a sosit ceasul să moară, mi-a spus: „Îți doresc să te faci monah și nu vreau să văd altă femeie în casa asta”. I-am răspuns: „Să fii sigură nu numai că nu o să fie altă femeie aici, dar nici fiicele tale nu vor mai intra în camera mea”. Aveam 7 surori. Credeam că trăiesc ca un călugăr, dar călugăria nu se trăiește în lume. Dacă am înțeles bine, călugăria corectă e cea de aici, din Sfântul Munte.

Ce amintiri ne puteți relata despre Bătrânii sfinției voastre?

– Starețul chiliei „Sfântul Spiridon” din Nea Skiti, unde am venit și am rămas, era arhimandritul Gavriil Levteriotis. L-am cunoscut ca duhovnic la Corint unde lucra înainte de a veni la Sfântul Munte. Eu, desigur, eram mirean. Părintele Gavriil era un om sfânt și fin. La chilie am trăit împreună doar un an. Eu am venit după ce am stat 40 de ani la Agrinio, la vârsta de 55 de ani. Era anul 1965, în 1966 a adormit părintele Gavriil iar în 1969 am fost hirotonit preot de mitropolitul Calinic al Pellei și Alopiei.

Starețul meu mi-a arătat multă înțelegere și iubire. Înainte de moarte mi-a spus:

– Astăzi să nu pui masa, pentru că am să-ți spun ceva. Peste două zile plec.

– Mergem la Tesalonic, părinte?

– Nu, plec în călătoria cea mare. Să te faci ieromonah, așa cum ai dorit din tinerețe. Nu contează că ești înaintat în vârstă. Să slujești în casa noastră și Dumnezeu îți va trimite obște de frați.

Mi-a mai zis și alte lucruri. Apoi s-a ridicat, a binecuvântat casa și Schitul. I-a iertat pe toți părinții care-l supăraseră cu ceva. Apoi a zis:

– Acum hai să mâncăm.

În timp ce mâncam l-am văzut că se înroșise la față. I-am pus termometrul și arăta 40°C. Mi-a zis:

– Sunt bine, nu te neliniști!

– Hai totuși, părinte, și te întinde puțin!

Era vineri. S-a întins și Duminică după-amiză îmi spune:

-Ridică-mă!

L-am ridicat. M-a binecuvântat și a murit în brațele mele. Veșnică să-i fie pomenirea!

Ce ispite mai mari ați avut ca frate de mănăstire?

– La noi la chilie diavolul îmi făcea la început multă zarvă. Seara arunca pietre pe acoperiș, bătea în ferestre, la uși, se auzeau pași pe coridoare… Astfel de maninfestări diavolești am mai experimentat și la Agrinio, de aceea nu prea le băgam în seamă. L-am întrebat pe gheron Avramie, un bătrânel din vecini, ce-i cu pietrele și cu zgomotele astea. Mi-a spus: „E de la diavol, părinte Spiridon. Să facem o priveghere și se vor opri”. Într-adevăr, am făcut privegherea și toate manifestările acelea diabolice s-au oprit.

Odată mă aflam în bisericuța chiliei și am simțit că cineva mă lovește în picior. M-a durut foarte tare. M-am uitat și nu era nimic în care să mă fi lovit. Altă dată am simțit cum mi se încolăcește un șarpe pe picior. M-am împiedicat gata să cad, dar nu l-am văzut. Mulți mi-au spus să plec din Athos, dar eu am răspuns că aici în schit voi muri. M-a supărat foarte mult inima. De aceea, potrivit cu porunca medicilor, urcam de două ori pe zi cele 400 de scări de la mare până la casa noastră.

Care a fost cea mai mare bucurie a vieții sfinției voastre?

– Dacă pentru mireni este căsătoria, pentru noi monahii este tunderea în schima cea mare. Pentru săvârșirea ei se oprește Sfânta Liturghie și se săvârșește tunderea noastă, a păcătoșilor.

Ce sfaturi dați fiilor duhovnicești?

– Cu harul lui Dumnezeu am trei ieromonahi și un monah în obștea chiliei. Le spun: ”nu mă întrebați dacă puteți să mâncați ceva în afară de masa de obște, dar vreau să fiți tot timpul în măsură să puteți liturghisi. Adică să luați aminte la voi înșivă, la gânduri, la chestiunile de purtare, de morală, etc. Dumnezeu este pretutindeni și ne vede.”.

Ce testament duhovnicesc lăsați urmașilor dumneavoastră?

– Le-am spus următoarele: „barcă și mular să nu cumpărați, ca să nu vă fure din cele duhovnicești și din timpul pentru iconografie. Nu vă ocupați cu pescuitul. Aveți bani? Cumpărați ceva pești. Nu aveți? Deschideți o conservă cu sardele și mâncați”. N-am venit aici, părinte, pentru mâncare. Eu din iubire pentru Hristos am renunțat și la pensie.

Care e semnul înaintării în rugăciune?

– Acest semn nu e vizibil pentru oricine. Îl știe numai Dumnezeu și omul. Dacă luptătorul deslușește că în el se petrece ceva bun, se smerește atât de mult, încât își vede și mai mult neorânduiala, trecutul păcătos, gândurile și dorințele, se vede ca cel mai mare păcătos din lume.

Monahii care nu au rugăciunea minții își primejduiesc mântuirea?

– Nimeni nu se roagă cu picioarele. Toți se roagă cu mintea. Cei care se laudă pe toate drumurile că au rugăciunea minții nu sunt în toate mințile. De rugat trebuie să ne rugăm cu simplitate și liber către Dumnezeu, Tatăl nostru. O carte bună despre rugăciune este cea a episcopului englez Timothy Ware. Inima nu trebuie forțată. Trebuie să faci rugăciunea liber. Fuge mintea? Să o readucem la locul ei. Fiecare om are și moștenirile lui, neputințele lui, reaua folosire a libertății lui. Nu-i poți pune pe toți în aceeași oală.

Cum putem dobândi frica lui Dumnezeu?

– Frica lui Dumnezeu nu înseamnă teroare, ci ascultare și cinstire față de poruncile Lui. Frica se naște în noi și din simțirea păcătoșeniei noastre. Toți oamenii suntem imorali și păcătoși, pentru că nimeni nu se poate lăuda că nu i-a trecut prin minte vreun gând trupesc. Când simțim acest lucru, ne chircim de zdrobire înaintea lui Dumnezeu. Nu trebuie să judecăm pe nimeni ca păcătos. Nădăjduim în mântuirea noastră doar în Sângele lui Hristos, Domnul nostru, care L-a vărsat pe Cruce.

Monahul trebuie să facă milostenie ca și mirenii?

– Cea mai mare milostenie a monahului este rugăciunea. Această milostenie nu o înțeleg toți oamenii. E nevoie de multă experiență. Pe ce trece timpul, pe atât ne dăm seama mai bine de vrednicia rugăciunii și i ne dăruim cu râvnă. Ce vreau să spun e că „îndeletnicirea” de monah e dificilă, dar și cea de creștin în lume.

Cum poate monahul din chinovie să propășească mai bine în virtute?

– Dacă învață bine să zică „blagosloviți” (iertați) și „să fie blagoslovit”, atunci înseamnă că progresează. E un lucru greu pentru că se dărâmă egoismul, dar fără această luptă, omul nu se eliberează de patimi.

Cum poate monahul și creștinul simplu să ajungă la pacea lăuntrică?

– Când un copil are nevoie de ceva, aleargă la mămica lui. Ea îl ia în brațe, îl sărută, îi ascultă cu dragoste dorințele, iar copilul simte lângă ea pace și siguranță. Tot așa și noi, oriunde am fi, ori în chilie, ori pe drum, în mașină, etc. dacă vedem vreo tulburare, care sigur e de la diavolul, trebuie să alergăm cu smerenie la rugăciune, zicând: „Doamne, Tu le vezi pe toate, Tu cunoști că sunt un păcătos, ajută-mă …”.

Care este rolul ispitelor în mântuirea omului?

– Ispitele sunt ceea ce este atletismul pentru tineri. Ele constituie, prin îngăduința lui Dumnezeu, o gimnastică a sufletului nostru, pentru mântuirea sufletului nostru. Apostolul Pavel ne spune: „Dacă cineva nu se luptă după lege, nu ia cunună”. Dumnezeu îngăduie uneori până la groapă ispite și gânduri rele fie ca să ne smerim, fie ca să învățăm, fie ca să fim încercați. Oricum ar fi, toate sunt îngăduite pentru mântuirea sufletului nemuritor. De aceea omul nu trebuie să se neliniștească, ci să aibă răbdare și să-i mulțumească lui Dumnezeu pentru tot ceea ce i se întâmplă în viață.

Care este adevăratul monah sau creștin?

– Adevărat monah sau creștin e cel care încape în inima sa întreaga lume. Sunt aici în Sfântul Munte monahi care spun: „am venit aici pentru mântuirea mea„. Alții zic: „eu mă rog și mă interesez numai de ortodocși”. Îi întreb: „De ce să nu ne rugăm ca Domnul să-i conducă la cunoașterea adevărată și pe cei din afara Ortodoxiei și să le dea pocăință”. Așadar, inima monahului și a creștinului trebuie să crească astfel încât, încet-încet, să cuprindă întreaga lume. Un astfel de monah Îl iubește cu siguranță și pe Dumnezeu.

Cum vedeți situația de astăzi a Sfântului Munte?

– Întotdeauna au existat oameni sfinți, precum și neputințe omenești. Dar din câte am auzit de la cei mai bătrâni, cea mai bună stare a Sfântului Munte este cea de astăzi. Aceasta deoarece tinerii care vin pentru călugărie au râvnă, sunt educați din familie, au o oarecare experiență socială, citesc cuvântul lui Dumnezeu și scrierile ascetice ale Părinților noștri.

Ce ne puteți spune despre starea de astăzi a societății?

– Societatea nu s-a stricat atât cât credem noi. Din câți spovedesc în diferite orașe ale Greciei, Tesalonic, Atena, Ioanina, Agrinio, Arnea, etc. văd că există multe familii bune, sănătoase, tinere. Există încă mult aluat bun. Cei care bat drumurile nu exprimă totalitatea. Când a fost adusă, recent, icoana „Axionița” la Tesalonic, un ziarist s-a demonizat pentru că a batjocorit în ziar credința și evlavia ortodocșilor. Demonul a ieșit dintr-o demonizată și a intrat în ziarist, ca pedeapsă dumnezeiască spre înțelepțirea multora.

Ca duhovnic și al mirenilor, ce poziție luați față de divorțuri și avorturi?

– Domnul ne învață în Evanghelie să-i îmbrățișăm pe păcătoși cu multă compătimire. La fel făceau Apostolii. Pentru păcate Sfinții Părinți au dat diferite canoane, unele mai blânde, altele mai aspre, toate cu scopul mântuirii. Adică ne-au dat niște măsuri. Noi, ca duhovnici, cercetăm starea de pocăință a păcătosului. Dacă are pocăință adevărată, canonul n-o să-l mai ajute. Scopul canonului e unul pedagogic. Nu e esență. Noi îl ajutăm pe om să conștientizeze mărimea păcatului în fața lui Dumnezeu, cât își vatămă sufletul și trupul prin păcat. De aceea se poate vedea că și chipul celui ce păcătuiește se schimbă.

Cum trebuie să ne pregătim pentru sfârșitul vieții?

– Trebuie să ne obișnuim cu gândul la moarte încă de acum. Să ne vedem deja în mormânt, ca astfel să lepădăm gândurile curviei, deoarece chiar și o zi de ar fi viața noastră pe pământ, tot păcătoși suntem. Pomenirea morții ne ferește de multe și mari căderi și mijlocește pentru lucrările lui Dumnezeu.

Cât de des trebuie să ne împărtășim?

– Dacă poți zilnic, fă-o, pentru că Sfânta Euharistie e un frâu duhovnicesc împotriva patimilor. M-am împărtășit și o să mă împărtășesc. Cum o voi face, dacă nu sunt curat și pregătit? Astfel vei putea să alungi cu ușurință orice gând, pentru că-ți zici: ”ieri m-am împărtășit, mâine mă voi împărtăși, trebuie să mă feresc de orice gând rău și răutate”.

***

Sfârșitul vieții bătrânului duhovnic Spiridon a fost pecetluit după 10 luni de suferință în boala cancerului, care însă l-a pregătit în mod cuvios pentru moartea sa în Domnul. 18 iunie 1990 a fost ultima sa zi pe acest pământ. De atunci trăiește în lumina cea neînserată a Sfintei Treimi.

Monah Damaschin Grigoriatul via marturieathonita.ro