Mănăstirea Esfigmenu din Athos

Manastirea Esfigmenu din Muntele AthosMănăstirea Esfigmenu se află pe malul mării, între Mănăstirea Vatopedu și arsanaua Mănăstirii Hilandaru. Este închinată înălțării Domnului. Ca primi ctitori îi are pe împăratul Teodosie cel Mic, pe împăratul Marcian și pe Sfânta împărăteasă Pulheria, sora lui Teodosie, la anul 445. Tot ei au dăruit mănăstirii o parte din Lemnul Sfintei Cruci. Tot aici se află o sfântă cruce, toată din aur și împodobită cu pietre de mare preț, dăruită mănăstirii de împărăteasa Rusiei, Ecaterina.

La început, mănăstirea a fost construită mai sus de locul unde se află acum. Dar, din tradiție se spune că a căzut o piatră foarte mare din munte distrugând o parte din mănăstire. După un timp a început să se audă în fiecare noapte, pe locul unde este acum mănăstirea, lovituri de toacă. Făcând toată obștea rugăciuni li s-a descoperit că pe locul acela trebuie să se facă mănăstirea.

Această mănăstire au numit-o cu numele de „Simane”, adică „a tocat”. Denumirea de Esfigmenu și-a luat-o mai târziu, de la o oarecare neînțelegere:

Un țar al Rusiei a trimis multe ajutoare Mănăstirii Simane, dar cei care le-au adus au confundat mănăstirea cu o alta numită Simonopetra. Când s-a aflat era deja târziu. Atunci cei de la Mănăstirea Simane au hotărât să-i schimbe denumirea numind-o Esfigmenu, adică „strâmtorat”. Într-adevăr, locul acela este strâmtorat din trei părți de munți.

În această mănăstire a fost călugărit și s-a nevoit un timp Sfântul Antonie al Pecerskăi. Mai târziu i s-a descoperit starețului să-l trimită pe Antonie în Rusia, pentru a fi de folos acolo. Făcând ascultare Antonie s-a dus în Rusia și a viețuit o perioadă într-o peșteră, la Vereznoe. După moartea binecredinciosului cneaz Vladimir, a luat stăpânirea Kievului ticălosul Sviatopolsc, care mai întâi și-a ucis frații, pe Boris și pe Gleb, canonizați ca mucenici. Văzând acestea, Cuviosul Antonie s-a întors în Sfântul Munte, unde a viețuit într-o peșteră, mai sus de mănăstire, până când starețul a primit înștiințare de la Dumnezeu să-l trimită iarăși în Rusia unde s-a sfințit și a sfințit și locul, după cum se știe.

Sfântul Grigorie Palama, care s-a nevoit într-o peșteră mai sus de Mănăstirea Lavra, a fost și el stareț al Mănăstirii Esfigmenu, făcând multe minuni.

Odată, pe când măslinii nu rodiseră deloc, prin rugăciunea lui s-au umplut de rod. Altădată a venit chelarul și a spus că nu mai este untdelemn. După rugăciunea Sfântului, mergând chelarul să se uite, a găsit vasul pentru untdelemn plin până sus.

Mai târziu, Sfântul Grigorie a fost ales Arhiepiscop al Tesalonicului, strălucind ca o făclie în sfeșnicul Bisericii. Sfintele sale moaște se păstrează în biserica mitropoliei din Tesalonic, care îi poartă și numele.

Fantana EsfigmenuSfântul Grigorie nu și-a părăsit mănăstirea nici după adormirea sa. Acest lucru se cunoaște din următoarea minune: Mănăstirea Esfigmenu avea numai o fântână în curtea mănăstirii, dar apa le era insuficientă și părinții erau foarte strâmtorați și necăjiți din această pricină. În acel timp, un neguțător din Grecia se pregătea să meargă la Ierusalim să se închine la Sfintele Locuri. Într-una din nopți, i s-a arătat în vis Sfântul Grigorie zicându-i: „Tu te pregătești să mergi la Ierusalim, dar eu îți zic să te duci mai bine la Sfântul Munte, unde se află o mănăstire numită Esfigmenu, la care eu am fost stareț. Mănăstirea are mare lipsă de apă. Mergi și cheltuiește banii acolo, la descoperirea izvorului care se află puțin mai sus de mănăstire și crede că însutită plată vei avea de la Hristos Dumnezeu pentru aceasta, chiar mai mare decât dacă ai merge la Ierusalim”.

Deșteptându-se neguțătorul, a mulțumit lui Dumnezeu și Sfântului, apoi a venit în Sfântul Munte, la Mănăstirea Esfigmenu. După ce s-a închinat în biserică, a ieșit din mănăstire îndreptându-se în direcția Mănăstirii Vatopedu, spre locul pe care i-l arătase Sfântul Grigorie. Găsind acel loc, a început a săpa cu toată dragostea. Săpând cam un metru și jumătate, a izvorât un izvor atât de mare și bun, cum nu se mai află altul la fel în alte mănăstiri. Aflând părinții mănăstirii despre aceasta, au mulțumit cu lacrimi lui Dumnezeu și Sfântului Grigorie, care nu i-a părăsit nici după adormirea sa.

Negustorul s-a călugărit apoi, primind numele de Damian, nevoindu-se pe Muntele Samariei (puțin mai sus de mănăstire), ajungând la înalte măsuri duhovnicești. Se spune despre acesta că, mergând odată la duhovnicul lui, la Mănăstirea Hilandaru, a întârziat atât de mult încât asfințise soarele. Atunci părinții mănăstirii l-au rugat să rămână la ei peste noapte, dar cuviosul i-a refuzat, nevoind să rămână în altă parte, căci avea acest obicei de a petrece noaptea la chilia sa.

Pe când era la jumătatea drumului, s-a pornit o furtună atât de mare, că nu mai vedea nimic și se afla în primejdie. Atunci, ridicându-și ochii minții către Maica Domnului, s-a rugat să-l izbăvească din acea primejdie îngrozitoare. Pe când se ruga, deodată s-a văzut răpit și adus la ușa chiliei sale.

După mutarea lui la cele veșnice, timp de 40 de zile s-a simțit o mireasmă nespus de plăcută pe toată valea din preajma mănăstirii.

Cu ce cuvinte de laudă vom slăvi pe Cuviosul Mucenic Agatanghel din Ianis, care s-a nevoit în această mănăstire?

Manastirea EsfigmenuPe când era copil, a fost silit de turci să treacă la credința musulmană. După un timp, când a ajuns la vârsta de 19 ani a venit în Sfântul Munte, la Mănăstirea Esfigmenu, și-a mărturisit lepădarea de credința Ortodoxă și a cerut să fie primit în mănăstire pentru a-și plânge păcatele. După mai mulți ani de nevoință, a dorit să meargă să mărturisească pe Hristos și să-și verse sângele pentru El, prin mucenicie. Primind binecuvântarea de la stareț a plecat spre Smirna, acolo unde mai înainte se lepădase de Hristos. Starețul l-a trimis și pe duhovnicul lui împreună cu el, ca să-l întărească în mărturisire.

Ajungând la Smirna, înaintea marelui divan turcesc, și-a scos hainele turcești de pe el (căci venise îmbrăcat în haine turcești) și călcându-le cu picioarele a strigat cu glas mare: „Sunt creștin și toți vrăjmașii Crucii lui Hristos se vor risipi!”. Atunci turcii prinzându-l, s-au silit mult ca să-l întoarcă din nou la credința musulmană, dar văzând că nu sporesc cu nimic, l-au aruncat în temniță. După un timp l-au scos din temniță și supunându-l la multe chinuri i-au tăiat cinstitul cap. Sfântul lui trup a fost luat de creștini în ascuns.

Aceasta s-a petrecut în anul 1821. După 33 de ani s-au sfătuit părinții de la Esfigmenu să aducă moaștele sfântului în mănăstire, căci se auzise că se află la Izmir. Pentru aceasta l-au trimis pe arhimandritul Macarie (care după câțiva ani a fost trimis ca stareț la Mănăstirea Trisvetitele din Iași – România). Ajungând la locul unde se aflau sfintele moaște, a luat capul și câteva părticele de la mâini și de la picioare, căci restul trupului l-au oprit creștinii de acolo, și s-au întors la mănăstire unde părinții l-au primit cu mare cinste.

Așezând sfintele moaște în biserică au început să cânte Psalmul 1: „Fericit bărbatul care n-a umblat in sfatul necredincioșilor… ” și în timp ce se cânta, părinții se închinau pe rând la sfintele lui moaște. Un ieromonah cu numele Gherasim, care fusese călugărit la Mănăstirea Cernica, de lângă București, s-a îndoit întru sine că ar fi sfânt și a îndrăznit a grăi: „De unde s-a ivit și acesta, care mai alaltăieri era ajutor de trapezar și acum iată-mi-l sfânt?”. După aceste cuvinte a plecat spre chilia sa, dar până să ajungă la chilie l-a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu pentru hula împotriva Sfântului, căci l-a apucat dintr-o dată o durere de ochi îngrozitoare, iar ochii au început să-i iasă din orbite. Atunci cunoscându-și greșeala, a început să strige cu glas mare: „Iartă-mă, Sfinte al lui Dumnezeu, că acum cred că ți-ai vărsat sângele pentru Hristos. Deci, îngăduie-mi și mie să sărut sfintele tale moaște!”. Închinându-se cu smerenie și sărutând sfintele moaște îndată a simțit ușurare și i-au încetat durerile, numai că i-au rămas ochii puțin ieșiți în afară, drept mărturie pentru minunea Sfântului.

Manastirea EsfigmenuAlt sfânt a fost Cuviosul Mucenic Timotei, care a pătimit pentru Hristos în anul 1823, la doi ani după Sfântul Agatanghel. Acesta s-a lepădat de Hristos la fel ca Sfântul Agatanghel. A venit apoi în Sfântul Munte, s-a pocăit și a primit schima monahală. Mai târziu a mărturisit pe Hristos la Adrianopol, în locul unde mai înainte se lepădase. A mers la mărturisire însoțit de același duhovnic care l-a însoțit și pe Sfântul Agatanghel. După ce a fost ucis, trupul său a fost aruncat de turci într-un râu și nu s-a mai aflat.

La intrare în biserica mare a mănăstirii se află pictat în partea dreaptă a ușii chipul Patriarhului Antim al Constantinopolului, iar în partea stângă este chipul Mitropolitului Moldovei Veniamin Costachi, care a ajutat foarte mult mănăstirea, închinându-i și metocul de la Florești. Domnitorii români care au ajutat mănăstirea au fost: Petru Rareș, Radu Paisie, Gavriil Costachi și alții.

și în această mănăstire se află foarte multe sfinte moaște, dintre care amintim: capul Sfântului Apostol Iacov al lui Alfeu, piciorul drept al Sfintei Maria Magdalena, o parte din capul Sfântului Partenie al Lampsakului, o parte din capul Sfântului Atanasie, Patriarhul Constantinopolului, apoi părticele de la Sfântul Mucenic Mercurie, Sfântul Haralambie, Sfântul Mucenic Agatanghel și mulți alții.

În prezent, în Mănăstirea Esfigmenu viețuiesc în jur de 80 de călugări.

sursa: www.munteleathos.com