Mandria lui Spiridon

Chilia Danieleilor - KatunakiaCu mulţi ani în urmă, pe vârful de sud al Katunakiei, trăia un bătrân foarte evlavios. El avea un ucenic al cărui nume era Spiridon. Acest Spiridon, la început a fost ascultător şi corect în toate. Cu trecerea timpului, viermele nevăzut al mândriei a început să-l roadă. În starea sa de călugăr, el a întrecut limita în nevoinţa ascetică. A sporit numărul de metanii pe care le făcea. Făcea privegheri lungi, fără binecuvântarea părintelui său. El se considera mai presus decât toţi călugării şi, urmând voia sa, a ajuns să fie stăpânit cu totul de duhul mândriei.
Într-o noapte, el a auzit o bătaie în uşă şi cuvântul «binecuvântaţi». Şi a deschis. Înaintea lui stătea ceva ce părea a fi înger, deşi aceasta era doar o aparenţă şi nu o realitate. – Sunt trimis de Însuşi Preaputernicul Dumnezeu ca să-ţi spun că e mulţumit de toate lucrările şi faptele tale bune, a spus el. Iar Dumnezeu vrea să te răsplătească şi vrea să vii azi pe vârful Muntelui Athos, unde va veni cu îngerii şi sfinţii, ca tu să te închini în faţa Lui. Falsul înger i-a spus aceste lucruri lui Spiridon care, în adâncul mândriei sale, fără rugăciune şi harul lui Dumnezeu, l-a urmat pe acela. Era iarnă. Vremea era rea şi cădea zăpadă peste tot. După o călătorie de mai multe ore, el a ajuns pe vârful Muntelui Athos. Mulţumit de sine însuşi, falsul înger a spus: – Uită-te acolo. Îl vezi pe Hristos venind? Spiridon a văzut o sferă roşie şi Hristos părea că stă pe tron, în centrul ei, îmbrăcat în veşminte arhiereşti. În acelaşi timp, au apărut o mulţime de îngeri, Sfinţii Apostoli, sfinţii ierarhi, bărbaţii şi femeile drepte. Sfântul Spiridon conducea corul ierarhilor, iar faţa lui a fost privită atent de monahul Spiridon. Între timp, falsul înger îl îndemna:
– La ce te uiţi? De ce pierzi timpul? Nu vezi că vine Hristos? Du-te repede şi te închină în faţa Lui.
Spiridon a păşit şovăielnic înainte. Cineva trebuie să se fi rugat pentru el în acel moment, căci a observat, surprins, că presupusul Sfânt Spiridon purta un culion uriaş, înalt de un metru, iar el ştia din icoane că este mic. El a făcut cruce, spunând:
– Doamne, ai milă de mine, eu n-am văzut niciodată un culion aşa de mare!
Deodată, toate iluziile au dispărut, iar Spiridon se afla singur pe marginea unei prăpăstii, într-o râpă abruptă, cu un picior adâncit în zăpadă şi cu celălalt pregătit să păşească în abis. I-au trebuit douăsprezece ore ca să se reîntoarcă la chilia sa, unde l-a găsit pe părintele său rugându-se cu lacrimi. El s-a căit şi a mărturisit tot ce s-a întâmplat. Părintele său i-a dat canon să nu se împărtăşească trei ani şi l-a trimis să stea în Mănăstirea Dionisiu, unde trebuia să spele vasele. El s-a smerit cu adevărat, căci a spus la toţi părinţii, şi mai ales începătorilor, despre chinul şi moartea lui înfricoşătoare pe care aproape a gustat-o, şi cum a fost salvat prin rugăciunile părintelui său.

sursa: Patericul atonit, Capitolul XXXVI