Sfântul Siluan Athonitul

Viata Sfantului Siluan AthonitulÎn data de 24 septembrie crestinii ortodocsi îl sărbatoresc pe Sfântul Siluan Athonitul.
(Simeon Ivanovici Antonov) s-a născut în 1866 într-o familie modestă de țărani ruși, alcatuită – pe lângă părinți – din cinci băieți și două fete. Tatăl lui Simeon, un om plin de adâncă credință, blândețe și de multă înțelepciune, îi este primul model în viața sa lăuntrică. Încă de mic copil, de la vârsta de 4 ani, Simeon și-a pus în gând că atunci “când va fi mare sa caute pe Dumnezeu în tot pamântul”.
Auzind mai apoi de viața sfântă și minunile săvârșite de Ioan Zăvorâtul (un sfânt rus contemporan), tânarul Simeon și-a dat seama că “daca există Sfinți, înseamnă că Dumnezeu e cu noi și n-am nevoie să străbat tot pământul să-L gasesc.”
La vârsta de 19 ani, Simeon, înflăcarat de dragostea lui Dumnezeu, simte o transformare interioară și atracția pentru viața monahală. Tatăl sau este însă categoric:
“Fă-ți mai întâi serviciul militar, apoi esti liber să te duci.”
Această stare excepțională a durat trei luni, după care l-a părasit. Tânarul Simeon, viguros și chipes, începe să ducă o viață asemenea celorlalți tineri de vârsta lui; o viață departe de sfințenia fiorului divin care îl cercetase. Dotat cu o fire robustă și cu exceptională forță fizică, trece prin multe ispite ale tinereții; într-o zi lovește pe un flăcău din sat atât de puternic, încât acesta de-abia ramâne în viață. În vâltoarea acestei vieți de păcat, prima chemare la viața monahală începe să se stingă. Într-o zi, însă, este trezit dintr-un coșmar de glasul blând al Maicii Domnului, care înrâureaza sufletul său tulburat. Până la sfârsitul vieții, Cuviosul Siluan i-a mulțumit Preasfintei Fecioare pentru că a binevoit să-l ridice din căderea sa. Această a doua chemare, petrecută cu puțin timp înaintea serviciului militar, a jucat un rol hotarâtor în alegerea căii pe care avea să meargă de acum înainte. Simeon a simțit o adâncă rușine pentru trecutul său și a început să se căiască fierbinte înaintea lui Dumnezeu. Atitudinea sa față de tot ce vedea în această viață s-a schimbat radical. Simeon își execută serviciul militar la Sankt Petersburg, în batalionul de geniu al gărzii imperiale. Soldat conștiincios, cu o fire pașnică și purtare ireproșabilă, a fost foarte prețuit de camarazii săi. Dar gândul său era mereu la pocăință, la Sfântul Munte Athos, unde trimitea uneori chiar și bani. În timpul serviciului militar, sfaturile sale salvează de la destrămare tânara familie a unui soldat căzut în ispită. Puțin înainte de eliberare s-a dus să ceară binecuvântarea Părintelui Ioan din Kronștadt; însă negăsindu-l îi lasă o scrisoare. Întors în cazarmă, Simeon simte puterea rugaciunii sfântului părinte.

Ajuns mai apoi acasă, se îmbarcă în scurt timp pentru o nouă perioadă a vietii sale: Muntele Athos, “Grădina Maicii Domnului”, citadela monahismului răsăritean și oaza spiritualității filocalice. Sfântul Munte cunoștea la sosirea sa un moment de apogeu. În vârstă de 26 de ani, intră în mănăstirea rusească a Sfântului Mucenic Pantelimon, numită și Russikon.
Introdus în tradiția atonită: rugaciunea singuratică la chilie, lungile slujbe în biserică, posturi, privegheri, deasa mărturisire și cuminecare, citirea, munca și ascultarea – fratele Simeon se împărtașeste din negrăita bucurie a rugăciunii lui Iisus:

„Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”

Într-o seară, pe când se ruga înaintea icoanei Maicii Domnului, dobândește – ca un dar neprețuit – rugăciunea inimii, ce țâșnea de la sine, fără încetare. Lipsit de experiență, tânărul frate cade mai apoi pradă unor ispite cumplite: chinurile demonice. După 6 luni de sfâșieri lăuntrice, într-o după-amiază, șezând în chilia sa, a atins treapta ultimă a deznădejdii, încercând preț de o oră sentimentul unei părăsiri totale de către Dumnezeu – fapt care i-a cufundat sufletul în întunericul unei spaime de iad. Pradă aceleiași spaime și întristări, se duce la vecernie în paraclisul Sfântului Ilie și abia șopteste „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”
Atunci, în dreapta ușilor împărătești, în locul icoanei Mântuitorului, Îl vede pe Iisus Hristos Cel Viu! Întreaga sa faptură s-a umplut de focul harului Duhului Sfânt, o lumină dumnezeiască l-a învăluit, răpindu-i mintea la cer. Intensitatea viziunii îi provoacă o stare de epuizare aproape de moarte. Cuviosul Siluan face parte din acei rari sfinți creștini care primesc încă de la începutul căii lor ascetice arătarea desăvârșită a harului lui Dumnezeu. Calea lor este însă cea mai anevoioasă, căci sentimentul părasirii și al pierderii harului sfâșie sufletul („nu puteți întelege durerea mea”, spunea Siluan). Câteva zile după arătarea lui Hristos, Simeon trăiește o stare de fericire pascală. A trecut apoi un răstimp. Într-o zi de sarbatoare, același har l-a cercetat a doua oară, dar cu mai puțină intensitate, după care treptat lucrarea sa simțită a început să slăbească; pacea și bucuria lăsau loc unei chinuitoare neliniști și temeri de a pierde harul. În efortul de a păstra adânca pace a lui Hristos, fratele Simeon (devenit acum monahul Siluan) recurge la mijloace ascetice care pot părea incredibile. Păstrându-și ascultarea de econom (responsabil administrativ) al mănăstirii cu peste două mii de viețuitori, se cufundă si mai adânc în rugăciune. Începe o lungă perioadă, de 15 ani, de alternări continue între vizite ale harului și părăsiri dublate de intense atacuri demonice. Dupa 15 ani de la prima aratare a Domnului Hristos, într-o înfricoșătoare noapte de luptă spirituală împotriva demonilor, Siluan cade din nou în ghearele unei disperări vecine cu moartea și necredința. Descurajat, cu inima îndurerată, se roagă fierbinte. Și atunci aude glasul Domnului: „Cei mândri suferă pururea din pricina demonilor”. „Doamne, zice atunci Siluan, învață-mă ce să fac ca sufletul meu să ajungă smerit”. Și din nou, în inima sa primește acest răspuns de la Dumnezeu:

„Ține mintea ta în iad și nu deznădajdui.”

Începând din acel moment sufletul său a înțeles că locul de bătalie împotriva răului, a răului cosmic, se găsește în inima noastră; ca rădăcina ultimă a păcatului stă în mândrie – acest flagel al umanității care-i smulge pe oameni de lângă Dumnezeu și cufundă lumea în nenorociri și suferințe; mândria – această adevarată samânță a morții care face să apese asupra întregii omeniri întunericul deznădejdii. De acum înainte Siluan își concentrează toate puterile sufletului pentru a dobândi smerenia lui Hristos: biruiește orice suferință pământească, aruncându-se într-o suferință încă și mai mare; osândindu-se la iad, ca nefiind vrednic de Dumnezeu; dar, sigur de iubirea Domnului său, stă în chip înțelept pe marginea adâncului, „și nu deznădajduiește”.

Timp de încă 15 ani, Siluan urmează calea de foc ce i-a fost arătată. De acum înainte harul nu-l mai părăsește ca mai înainte – Duhul Sfânt îi dă din nou puterea de a iubi. În această stare, Cuviosul Siluan începe să înțeleagă în profunzimea lor marile taine ale vieții duhovnicești. Puțin câte puțin, în rugăciunea sa începe să predomine compătimirea pentru cei ce nu-l cunosc pe Dumnezeu. Întinsă la extrem și însoțită de lacrimi din belșug, rugăciunea sa trece dincolo de marginile timpului. Duhul Sfânt îi îngăduie să trăiască aievea iubirea pentru „întreg Adamul” – iubirea lui Hristos pentru toată omenirea. Aceeași iubire îl îndeamnă pe Siluan să-și aștearnă în scris experiența interioară, extraordinara sa viață duhovnicească, ignorată aproape cu totul de confrații săi monahi. În această perioadă a vieții sale îl descoperă Arhimandritul Sofronie, cel care avea să publice însemnările sale. Sfârșitul pământesc al Cuviosului Siluan de la Athos a fost la fel de blând, liniștit și smerit ca întreaga sa viața de călugăr. După o scurtă suferință, de 8 zile, perfect lucid, senin și cufundat în rugăciune, se stinge ușor – fără ca vecinii de infirmerie să audă ceva – între orele 1-2 din noaptea de 24 septembrie a anului 1938, în timp ce în paraclisul infirmeriei se cânta utrenia.

Prin viața sfântă și însemnările Părintelui Siluan Athonitul, Hristos transmite un mesaj umanității strivite de absurditatea experiențelor cotidiene, durere și deznadejde.

Bibliografie:
1. Arhimandrit Sofronie Saharov, Viața și învațătura starețului Siluan Athonitul,
în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica, Editura Deisis, Sibiu, 2010;
2.Cuviosul Siluan Athonitul, Intre iadul deznadejdii și iadul smereniei,
în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan I ca si Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001;
sursa: siluanathonitul.wordpress.com