
Nu doarme în timpul nopţilor. La această scrisoare batiuşka a spus: „Dumneavoastră îl cunoaşteţi pe preot şi aţi avut de-a face cu el. Mai târziu va ocupa un post foarte important, despre care nici prin cap nu i-a trecut. Încă nu ştie nimic despre acest lucru, dar va primi această putere din cauză că s-a abătut de la adevăr“.
„Cine este acest preot – mă gândeam eu – atât de bine cunoscut mie?“. Atunci batiuşka a spus că el e studentul acela de la Academia Duhovnicească, cel ce venise cu mine la Optina pentru prima dată şi care o ceruse în căsătorie pe sora mea. Însă Dumnezeu a păstrat-o pe sora mea prin stareţul Varsanufie, căci el a stricat această căsătorie… (acum acest preot s-ar putea, într-adevăr, să fie la o biserică renovată şi să păstorească acolo).
Alegând scrisorile, părintele Nectarie a spus: „Iată, oamenii mă numesc stareţ! Ce mai stareţ sunt eu! Când voi primi în fiecare zi mai mult de o sută de scrisori, ca părintele Varsanufie, atunci pot să mă numească stareţ, care are atâţia fii duhovniceşti…“. După ce a ales scrisorile, batiuşka le-a dus secretarului.
Îmi aduc aminte încă o întâmplare cu părintele Nectarie. Într-una din vizitele noastre la Optina soţia mea a pictat un tablou: vederea din mănăstire spre râu şi un mal situat în jos, în vremea apusului soarelui, cu cerul complet senin şi cu un joc intens de culori. Apoi şi-a aşezat schiţa pe balconul deschis şi a mers împreună cu mine la plimbare prin pădure. Pe drum noi ne-am certat atât de serios, încât ne-am tulburat complet şi nici nu mai vroiam să ne uităm unul la celălalt. Ne-am întors acasă şi, dintr-o dată, ne-a sărit în ochi tabloul: în locul cerului senin erau pictaţi nori de furtună şi fulgere. Noi am fost uimiţi. Ne-am apropiat mai mult şi am început să ne uităm. Vopselele erau proaspete, doar ce fuseseră puse. Am chemat-o pe fata care locuia la noi şi am întrebat-o cine a venit la noi. Ea a răspuns că a venit un oarecare călugăr de statură mică şi a făcut ceva aici pe balcon. Ne-am tot gândit cine ar fi putut să fie şi, dintre călugării care se potriveau descrierii făcute, am ghicit că a fost părintele Nectarie. A fost el, cel care stăpânea pensula şi care a înfăţişat simbolic starea noastră sufletească, a mea şi a soţiei. Această furtună cu fulgere ne-a produs o aşa impresie, încât am uitat de cearta noastră şi ne-am împăcat, căci doream ca cerul vieţii noastre să se însenineze din nou şi să devină iarăşi în întregime curat şi clar“.
sursa: Patericul de la Optima, Minunile