Cunoașterea lui Dumnezeu nu poate fi încăpută de mintea noastră. Este nesfârșită, cuprinde toate ființele, văzute și nevăzute, cele de la sfârșit și cele de la început. Dumnezeu le cunoaște pe toate cu acrivie, în toată adâncimea și lățimea lor. Domnul ne cunoaște pe noi, înainte de a ne cunoaște noi înșine. Cunoaște dispozițiile noastre lăuntrice și chiar și cel mai mic gând, cugetările, hotărârile noastre, mai înainte de le lua. Dar și înainte de zămislirea noastră și înainte de sfârșitul lumii ne-a cunoscut bine. De aceea David se minunează și strigă: „Doamne cercatu-m-ai și m-ai cunoscut”.
Duhul Sfânt este omniprezent. De aceea cel care este insuflat de Duhul Sfânt, are și el cunoașterea lui Dumnezeu. Cunoaște trecutul, prezentul, viitorul. I le descoperă Duhul Sfânt. Niciuna din faptele noastre nu este necunoscută lui Dumnezeu, ci toate sunt scrise. Se scriu și totuși nu se scriu. Se nasc și există, dar nu se nasc. Ceea ce cunoașteți voi acum, Dumnezeu cunoaște mai înainte de întemeierea lumii. Vă amintesc ceea ce spune Sfântul Simeon Noul Teolog în Rugăciunea Sfintei Împărtășiri: Cele nefăcute de mine le-au cunoscut ochii Tăi; în cartea Ta sunt scrise și cele încă nefăcute de mine”.
Aceste cuvinte unii le răstălmăcesc și spun: „De vreme ce Dumnezeu pe toate le are scrise, avem soartă, avem noroc, avem destin. Prin urmare, era scris să faci și destinat, de pildă o crimă”. Îmi vei spune: „Dacă este scris că este scris ca eu să ucid pe cineva, sunt eu responsabil sau nu? De vreme ce până și cele nefăcute ale mele Tu le-ai cunoscut, de ce să fim responsabili, noi oamenii? Acum spune-mi tu, care spui că Dumnezeu este bun, de ce a scris aceasta și nu m-a oprit să fac aceasta?”.
Aici este taina. Dumnezeu în atotputernicia și în atotștiința Lui le cunoaște pe toate, chiar și pe cele viitoare care urmează să se petreacă. Dar nu El este cauza răului. Dumnezeu cunoaște de mai înainte, dar nu predestinează. Pentru Dumnezeu nu există trecut, prezent și viitor. Toate sunt descoperite înaintea Lui. Așa cum spune Apostolul Pavel: „Şi nu este nici o făptură ascunsă înaintea Lui, ci toate sunt goale şi descoperite, pentru ochii Celui în faţa Căruia noi vom da socoteală”. Ca un Atoateștiutor, cunoaște și binele și răul. Împreună-lucrează cu binele, ca Unul ce din fire este bun, și este străin de răutate. De vreme ce este străin de rău, cum este cu putință să ne predestineze pentru rău? Dumnezeu le-a creat pe toate bune foarte și a dat tuturor o menire sfântă.
Problema este răul, pe care Ortodoxia îl explică într-un chip minunat; nu există altul mai bun. Explicația pe care o dă este următoarea: Răul există și provine de la diavolul. Înlăuntrul nostru este și duhul cel rău și duhul cel bun și se luptă între ele. „Fie pe unul îl va urî și pe celălalt va iubi, fie de unul se va lipi și pe celălalt îl va disprețui; nu puteți să slujiți lui Dumnezeu și lui mamona”. Adică înlăuntrul nostru se dă o luptă între bine și rău. În această luptă însă omul este liber să hotărască ce să aleagă. Prin urmare, nu Dumnezeu este Cel care predestinează și hotărăște, ci libera voință a omului.
Dumnezeu în atotștiința Lui cunoaște cu multă acrivie mai înainte de întemeierea lumii că cineva va face, de pildă, la vârsta de 33 de ani o crimă. Dar omul în libertatea voinței sale – dar pe care l-a primit de la Dumnezeu, însă l-a pervertit – acționează în deplina sa libertate.
Nu Dumnezeu este cauza, nici nu ne destinează pentru acest scop. Atotștiința Lui nu ne îndatorează. El respectă libertatea noastră, nu o anulează. Ne iubește, nu ne face robi, ne dă valoare. Dumnezeu nu intervine în libertatea noastră, ci o respectă, ne dă libera alegere. Prin urmare suntem răspunzători, fiindcă facem ceea ce vrem noi. Nu ne obligă Dumnezeu. Lui Dumnezeu Îi este cunoscut că tu vei ucide pe acest om, dar nu este rânduit de Dumnezeu ca să săvârșești aceasta.
Cum este cu putință ca Dumnezeu, Care ne-a creat din negrăită dragoste și El Însuși este Dragostea absolută și voiește numai dragoste, să vrea să te conducă la răutate și la ucidere? Îți dă libertatea și apoi ți-o ia? Tu ești cel care acționează în deplină libertate, tu hotărăști ceea ce Dumnezeu cunoaște de mai înainte, fără să te silească; de aceea și ești răspunzător.
Aceste subiecte sunt foarte delicate; este nevoie de luminare dumnezeiască, pentru ca omul să înțeleagă. Sunt taine. Lucrul bun în firea sa este o taină. Nu este frumoasă o floare cu diferite culori, ce te atrage și te face să o iubești? Te apropii de ea și are o mireasmă atât de nobilă, de fină, încât te face să o iubești și mai mult. Acesta este binele. Da, dar oare nu este și aceasta o taină? Cum s-au format aceste culori, cum s-a format această mireasmă? Același lucru putem să-l spunem și despre păsări, despre animale, despre viețuitoarele din apă. Toate exprimă bunătatea lui Dumnezeu.
Dumnezeu a dăruit omului tot ce este mai frumos și mai bun. L-a menit să devină desăvârșit. I-a dat însă și libertatea și astfel i se dă posibilitatea să urmeze binele sau răul. Pe de o parte dragostea lui Dumnezeu, iar pe de altă parte libertatea omului. Dragostea și libertatea se împletesc. Se unește duhul cu Duhul. Aceasta este viața mistică. Când duhul nostru se unește cu Duhul lui Dumnezeu, atunci facem binele, devenim buni.
Pentru patimile noastre este răspunzătoare voința noastră. Dumnezeu nu vrea să îngrădească libertatea noastră, nu vrea să ne silească. De noi depinde ce vom face și cum vom trăi. Fie vom trăi pe Hristos și vom avea trăiri dumnezeiești și fericirea, fie vom trăi în melancolie și întristare. O stare intermediară, de mijloc nu există. Fie vei fi, fie nu. Fie una, fie cealaltă. Firea se răzbună, urăște răul. Orice poate să fie astfel, dar poate și să nu fie. Sărutatea, de pildă, poate fi sfântă, dar poate fi și vicleană. Dar tocmai aceasta are valoare, ca omul să acționeze liber. Dumnezeu l-a făcut pe om să ceară el singur să devină bun, să-și dorească singur aceasta și să devină, într-un oarecare fel, ca și cum ar fi izbânda sa, în vreme ce în realitate provine de la harul lui Dumnezeu. Ajunge mai întâi în punctul de a-și dori aceasta, de a o iubi, de a o dori și apoi vine dumnezeiescul har și o săvârșește.
Dumnezeu este dragoste, nu este un simplu spectator al vieții noastre. Poartă de grijă și Se interesează ca un Părinte al nostru ce este, dar respectă și libertatea noastră. Nu ne silește. Noi să avem nădejde în Pronia lui Dumnezeu și, de vreme ce credem că Dumnezeu ne poartă de grijă, să avem curaj, să ne încredințăm dragostei Sale și atunci Îl vom vedea neîncetat lângă noi. Nu ne vom teme ca nu cumva să pășim alături.
Câte ace are fiecare pin? Dumnezeu le cunoaște și fără voia Lui niciunul nu cade jos. La fel și perii capului nostru, toți sunt numărați. El Se îngrijește de cele mai mici amănunte ale vieții noastre, ne iubește, ne ocrotește.
Noi trăim ca și cum nu am simți măreția dumnezeieștii pronii. Dumnezeu este foarte tainic. Nu putem să înțelegem lucrările Sale. Dumnezeu este făr de greșeală. Cine este în esență Dumnezeu, noi nu cunoaștem. Sfaturile lui Dumnezeu nu putem să le aflăm.
Când Dumnezeu ne dă harisma smereniei, pe toate le vedem, pe toate le simțim. Atunci Îl trăim pe Dumnezeu foarte intens. Când nu avem smerenie, nu vedem nimic. Dimpotrivă, când ne vom învrednici de sfânta smerenie, atunci pe toate le vom vedea, ne vom bucura de toate. Îl vom trăi pe Dumnezeu, voi simți Raiul înlăuntrul nostru, Care este Însuși Hristos.
sursa: www.marturieathonita.ro
