Bucuriile şi greutăţile copiilor

– Părinte, am observat ca pruncii zâmbesc în tim­pul Sfintei Liturghii.

– Asta nu o fac numai în timpul Sfintei Liturghii. Pruncii sunt într-o permanentă legătură cu Dumnezeu, deoarece nu au griji. Ce a spus Hristos despre ei? „Ingerii lor în ceruri pururea văd fata Tatalui Meu, Care este în ceruri”‘. Copiii mici au comuniune cu Dum­nezeu si cu îngerul lor păzitor, care este mereu lânga ei.

In somnul lor uneori râd, alteori plâng, pentru că văd diferite lucruri. Deseori îl văd pe îngerul lor păzitor, care îi mângâie, îi prinde de mânute, iar acestia râd, alteori văd pe diavol sub diferite chipuri urâte si plâng.

– Dar de ce se apropie diavolul de prunci?

– Aceasta îi ajută să caute protectia mamei. Căci de nu ar exista această frică, pruncii nu ar simti nevoia să alerge în bratele mamei lor. Pe toate le îngăduie Dum­nezeu pentru binele nostru.

– Cele pe care copiii le vad atunci când sunt mici, le mai tin minte când cresc mari?

– Nu, le uită. Daca ar tine minte copilul de câte ori l-a văzut pe îngerul său păzitor, ar cădea în mândrie. De aceea, le uită atunci când creste mare. Dumnezeu în toate lucrează cu întelepciune.

Astăzi am văzut un copil ca un îngeras. “Unde îti sunt aripioarele?” l-am întrebat, dar nu a stiut ce să-mi raspundă. La Colibă, atunci când vine primavara si înfloresc copacii, pun bom­boane pe ramurile arbustilor de lângă gardul chiliei, si le spun copiilor care vin la mine: “Mergeti si luati bom­boane din copaci, pentru că de va ploua, se vor topi”. Unii copii mai inteligenti îsi dau seama ca le-am pus eu si râd, altii cred că le-am plantat, iar altii stau pe gân­duri. Copiii mici au nevoie si de putina însorire.

Îngerul păzitor ocroteste copiii

– Părinte, de ce Dumnezeu îi dă fiecarui om câte un înger păzitor, de vreme ce El Insusi ne poate ocroti?

– Faptul că Dumnezeu rânduieste fiecăruia înger păzitor arată grija deosebită a lui Dumnezeu pentru făptura Sa, si trebuie sa-I fim recunoscători pentru aceasta. Îngerii ocrotesc în mod deosebit pe copiii cei mici si înca cu câtă grijă îi păzesc! Odată doi copii se jucau pe un drum. Unul dintre ei a luat o piatră în mână si a vrut sa-l lovească pe celalalt în cap. Acela însa nu vedea ce vrea sa facă prietenul sau. Dar în ulti­ma clipă se vede ca îngerul său l-a făcut să vadă ceva, a sărit într-o parte si piatra nu l-a lovit. Altă dată o mamă a luat împreună cu ea la ogor pe pruncul ei. După ce l-a alăptat, l-a pus în leagăn, si s-a dus să lucreze. După putină vreme s-a întors la copil si s-a înspăimântat de cele pe care le-a văzut. Copilul tinea în mână un sarpe si se uita la el. Ce se întâmplase? După ce l-a alăptat pe copil, rămăsese putin lapte în jurul gurii lui. Un sarpe mirosind laptele s-a dus si a început să-l lingă, iar copilul l-a prins cu mânuta sa si nu-i dădea drumul. Văzând mama acestea a început să strige. Copilul speriindu-se a dat drumul sarpelui si acesta a fugit. Dumnezeu îi pazeste pe copii.

– Parinte, atunci de ce multi copii suferă de boli, etc?

– Dumnezeu stie ce-i foloseste fiecăruia si de aceea îi dă cele ce i se potrivesc. Nu-i dă omului ceva care să nu-i folosească. Vede, de pildă, că mai mult ne va folosi dacă ne va da vreun cusur, sau vreo neputintă trupească, decât dacă ne va proteja să nu ne lovim si astfel să rămânem cu vreo invaliditate.

Îngrădirea copiilor este necesară până la maturizarea lor

Copiii trebuie să simtă sfaturile ca pe o mare nece­sitate, mai ales în vârsta critică a adolescentei, pentru a nu aluneca pe povârnisul cel dulce al plăcerilor lumesti care umplu sufletul de neliniste si îl departează de Dumnezeu pentru vesnicie. Trebuie să intre în noima ascultării. Să înteleagă că în ascultarea fată de parinti se ascunde interesul lor propriu si astfel să asculte cu bucurie si să se miste liber în spatiul duhovnicesc.

Vedeti cum îngrădim libertatea copilului mic? Embrionul este îngradit nouă luni în pântecele maicii lui. Pe noul-născut îl bagă în leagăn. Apoi, după cinci-sase luni îi pun si gărdut. Când creste mai mare nu este lăsat singur afară, ca să nu se lovească sau să cadă de pe vreo scară. Caci de va fi lăsat liber, va cădea si va muri.

Toate acestea sunt absolut necesare pentru a creste copilul în sigurantă. Se pare că îl lipsesc de libertate, dar făra aceste măsuri ar fi fost în primejdie să moară din prima clipa. Copiii însă nu înteleg, nici atunci când sunt mici ca au nevoie de îngradire, dar nici atunci când cresc mai mari că au nevoie de altfel de îngrădire, si pentru aceasta cer libertate. Dar ce fel de libertate poate fi aceasta? Libertate pentru a se schilodi? Însă prin libertatea aceasta ajung la dis­trugere.

Copiii trebuie sa înteleagă ca până la ter­minarea studiilor lor, până atunci când îsi vor lua diplo­ma si pâna când se vor maturiza si vor ajunge oameni în toată firea, au trebuintă de o oarecare îngrădire. Pentru că de se vor schilodi chiar si numai o singură dată, se vor distruge. Trebuie să simtă îngrădirea ca pe o nevoie, ca pe o binecuvântare a lui Dumnezeu, si astfel să fie recunoscători parintilor lor pentru aceasta. Să înteleagă că ceea ce fac parintii o fac din dragoste, nici un tata sau vreo mamă nu si-au îngrădit vreodată copilul din răutate, chiar dacă s-a purtat cu ei cu bar­barie. Si desi părintii îi constrâng putin mai mult pe copii, totusi în aceasta se ascunde multa lor dragoste.

Si o fac cu intentie bună, ca ei să fie atenti si să nu fie expusi la primejdii. Se poate ca un grădinar pentru mai multă sigurantă să lege cu sârmă copăcelul pe care îl plantează si astfel să se rănească putin, dar Bunul Dumnezeu, vazând ca se răneste coaja copăcelului, îi închide rana în scurtă vreme. Si dacă Dumnezeu închide rana copăcelului, cu atât mai mult se va îngri­ji de făptura Sa. Adică dacă părintii l-au strâns pe copil putin mai mult si s-a ranit putin, oare nu-l va vindeca Dumnezeu?

Iar copiii trebuie să discute cu parintii lor si să le spună gândurile. Asa cum monahul în mănăstire are pe staretul său, căruia îi spune gândurile sale si astfel se usurează, la fel si copilul trebuie să aiba o apropiere sufletească de părintii lui. În mod normal copilul tre­buie să se mărturisească mai întâi mamei si apoi duhovnicului. Deoarece, precum atunci când copilul se loveste la picior părintii merg împreună cu el la medic si îl întreabă ce trebuie să facă pentru a se vin­deca piciorul, tot astfel ei trebuie să stie si ce fel de probleme îl framântă pe copil, pentru a-l ajuta. Daca acesta îsi spune problemele sale sufletesti numai la duhovnic, atunci cum vor putea părintii să-l ajute, nestiind ce anume îl preocupă?

Extras din
Cuviosul Paisie Aghioritul, “Viaţa de familie“, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003, p.128-137